Sadoveanu și liniștea care scrie

Nu știu dacă m-am născut bibliofil sau doar curios.

Cert e că, din când în când, mai scot câte o carte din raft doar ca s-o privesc, nu ca s-o citesc.

Unele îți cer să le deschizi, altele îți cer doar să le respecți tăcerea.

Așa am descoperit, într-o zi, o carte de Sadoveanu din 1922, tipărită la Foligno, în italiană.

N-a fost niciodată citită. Filele sunt încă netăiate.

Și totuși, de fiecare dată când o ating, simt că povestea ei s-a scris deja, în aerul camerei, în praful blând de pe margini, în ideea că ceva poate rămâne întreg doar dacă nu-l desfaci.

Sadoveanu avea darul rar de a face liniștea să vorbească.

În proza lui, oamenii nu se grăbesc, pădurile au răbdare, iar timpul nu e o oră care trece, ci un animal blând care stă la soare.

De asta cred că această carte, neatinsă, necitită, tăcută, îi poartă spiritul mai bine decât oricare alta.

E Sadoveanu în starea pură a tăcerii dinaintea cuvintelor.

În fiecare pagină netăiată se simte respirația aceea calmă a lumii de dinainte de grabă.

Uneori o scot din raft doar ca să-i văd titlul, să-i ating coperta ușor aspră, să simt greutatea hârtiei.

E o întâlnire fără cuvinte, dar plină de sens.

Nu știu dacă Sadoveanu ar fi fost bucuros că n-am deschis cartea, sau dacă ar fi zâmbit în felul lui ironic, știind că tăcerea e tot o formă de lectură.

Cartea rămâne acolo, printre altele, dar parcă mai vie decât toate celelalte.

Pentru că în fiecare zi în care n-o citesc, o ascult.

Poate că unele cărți nu trebuie citite.

Poate că ele ne aleg pe noi nu pentru a le deschide, ci pentru a le păstra liniștea.

Așa cum unii oameni trec prin viața ta doar ca să-ți amintească tăcerea,

și nu neapărat vorbele.

Cartea lui Sadoveanu din 1922 e, pentru mine, o fereastră în timp care nu se deschide,

dar prin care lumina trece oricum.

Și e destul….