Foile din podul bunicii: o povestire uitată despre Eminescu și Creangă

Prin anii ’90, am găsit în podul bunicii de pe linia maternă câteva foi îngălbenite dintr-o carte necunoscută. Era un text cu farmec moldovenesc, despre prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă, scris într-o limbă plină de haz și nostalgie. N-am știut cine e autorul, dar m-a fascinat povestea. Am copiat-o prin 2002 - 2003, pe un Nokia 3310, ca să nu se piardă. Azi o las aici, ca să dăinuie și dincolo de memoria mea.

         "Când venea cu trenul la Iasi, desi-i sfârâiau cãlcâile dupã Veronica Micle, "bãdia Mihai" lua birja din garã si se oprea in râpa Ticaului la prietenul mai vârstnic Ion Creangã. Acolo avea povestitorul cel voinic si mãtãhãlos, cu limba ca melita, o cãsutã cu ferestrele cât palma, numitã bojdeucã. Ei, si in ziua aceea de arsitã, când musafirul isi lãsa gentile pe cãrare, lângã izvor, ocolind cerdacul foind de mâte, ce-mi aude in spatele bojdeucii? -Bâl - bâl - bâl... Ce era? In butoiul cel mare, plin ochi cu apã, ieseau bulbuci de parcã acolo era afundat un hipopotam. Deodatã, din butoi a iesit capul lui Creangã, ce nu stia de sosirea oaspetelui... Fãcea baie rãspopitul si se visa intr-o bulboanã din Ozana. -Bãdie Mihai! Tu erai? Se lovi el peste gurã si pleoscãi: ptiu - ptiu, mãi Nicã, bot cu ochi, cã era sã-ti crape inima de spãriet! Ce surprizã! Domnul Eminescu! -Chiar el! In carne si oase bãditã Creangã din Humulesti. Imi fierb straiele pe mine, mã strânge papionul! Mare nãdusealã la Iasi! "Hipopotamul" iesi destul de sprinten din butoi, acoperindu-si goliciunea c-un stergar lung, inflorat. -Pãi ce mai astepti, bãdie Mihai? Haide hustiuliuc in butoi! Sã te rãcoresti degrabã, drumetule! Vãlelicã, ce bucurie mi-ai fãcut! Cât te-am asteptat sã vii, poete, dar...Besteleu festeleu, cã nu pot striga vãleu, si cuvântul s-a dus ca fumul in sus, si de venit n-ai venit...Cum ti-am scris... -Ba am venit, Nicã din Humulesti. Si-am sã intru in butoi, ha, ha! Mihai, ajutat de poznasul grãsan care hohotea zgomotos si-a aruncat hainele strâmte de Bucuresti si hustiuliuc in butoi, bucurându-se de apã ca-n vremea copilãriei. Il stropea pe Creangã, ce se asezase pe scäunel, cu lopãtica de scãrpinat in mânã. -Domnule Eminescu, matale erai!? Cãsca ochii cât cepele tiitoarea Tinca, apãrutã din grãdinã. Credeam c-a turbat ghiujul meu Nicã...Toti se zguduiau de râs, rãzbit cu ecou pânã in dealul Ciricului. -Lasã vorba, Tincå- Tincutã, si scoate niste stacane cu vin de Sorogari, cã tare-i sete musafirului. -Iti arde si tie gâtita, omule. Ai arsitã la limbã. Dar musafirul o fi flãmând. Pãi am colac proaspãt, fasole fãcãluite, si cârnati din gavanos. -Asa da, coanã Tinca! Zâmbea pofticios, din butoi, Mihai. Vom mânca precum boierii din vechime. Nu peste multã vreme, când rândunelele ciripeau prin cuiburile prispei, Tinca asezã pe masa butucãnoasã din cerdac, acoperitã cu prosop de in, un colac ochios, cãni cu vin rece din zãmnic, strãchini cu cârnati aruncati peste fasole fãcãluite, stropite cu ceapã rumenitã. Se bãteau calicii la gurile lor, tot inbucând cu lingurile de lemn si potolindu-si setea din cele ulcele pântecoase. Lui Creangã i-a aburit nasul de poftã si de plãcere, hãpcãind ca Flãmânzilã, fãrã sã mai rosteascã un cuvântel. -Coanã Tinca! Indrãzni poetul intr-un târziu, când burtile erau umflate. Rogu-te un lucru. Uite un pumn de parale, pentru birjã si bunãtãturi. Dute si cheam-o aici pe doamna Veronica. -M-oi duce, coane Mihai, cum m-am dus si altã datã. Cã citesc in ochii mãtãlutã un dor neastâmpãrat... '' Cam asa se desfãsurau, dragi cititori, intâlnirile celor doi prieteni...Eminescu il cunoscuse pe invãtãtorul Ion Creangã in vremea când era revizor scolar. Dupã G. Cãlinescu, s-au vãzut intâi la crâsma Bolta Rece (existentã si astãzi). Atunci in toamna lui 1875, erau atrasi de izul vinurilor curate de poloboace, bãute cu ulceaua de pãmânt pãstrãtoare de aromã... In hrube, dupã ce Creangã si-a dezlegat basmaua diaconeascã de snoave si zicãtori populare, spre deliciile cu lacrimi ale poetului, s-au hotãrât intr-o uitare totalã de sine sã meargã la Junimea. Asa l-a adus Eminescu pe Creangã in casa Pogor. Prima povestire "Soacra cu trei nurori" a apãrut la 1 octombrie 1875 in "Convorbiri literare". In bojdeuca din Ticau, poetul a locuit mai intâi, când era revizor scolar, dar si mai apoi, in multe rânduri. Mihai l-a indemnat pe Ion sã punã pe hârtie povestile, povestirile si amintirile din copilãrie...Tot impreunã cutreierau imprejurimile de la Ciric, Aroneanu si Sculeni, ori mahalalele Iasilor din Pãcurari, Tãtãrasi, pânã la hanul Trei Sarmale unde clientii dornici de bãuturã primeau gratis câte... trei sarmale moldovenesti. Altãdatã, fugeau cu birja tocmai in Târgusor, dupã barierã, la Crâsma lui Târu, dimpreunã cu Zahei, fratele humulesteanului. Tolãniti pe iarbã - povestea mai apoi Tinca - puneau de le cântau doi tigani zdrentãrosi, unul cu scripca si celãlalt cu cobza, cântecele glãsuite altãdatã de cãtre Barbu Lãutaru'. Mâncau cu poftã fripturã cu mãmãligutã. S-apuca sã cânte si poetul, care avea un glas dulce de-ti dãdeai si cãmasa sã-l asculti. Mai ales ii plãcea sã cânte "Frunzã verde baraboi, Durduleanã mãi"... De aceea, când Eminescu se mutã la Bucuresti, invãtãtorului Ionicã i se frânge inima de urât si amãrealã, trimitându-i scrisori induiosãtoare: "Bãdie Mihai, nu pot sã uit acele nopti albe când hoinãream prin Ciric si Aroneanu, fãrã pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iasul nostru uitat si pãrãsit de toti"... "Bãdie Mihai, ce-i cu Bucurestiul, de ai uitat cu totul Iasul nostru cel oropsit? Veronica a fost azi pe la mine, si mi-a spus cã si cu dânsa faci ca si cu mine. De ce? Ce rãu ti-am fãcut noi? De Crãciun te asteptãm sã vii. Tinca a pregãtit de toate si mai ales "sarmalele" care tie iti plãceau foarte mult"... Dar si Creangã, atunci cánd pleca la Bucuresti, trãgea in gazdã la...Mihai Eminescu, de se intrebau toti cum se explicã prietenia nezdruncinatã dintre cei doi scriitori... Cicã un junimist l-a intrebat odatã pe Eminescu: - Ce vorbesti tu tot timpul cu Creangã? Stiti ce-a rãspuns? -Vorbim si noi ce ne trece prin minte...

        Poate că textul acesta a apărut cândva într-o revistă, poate într-o carte de povești despre mari prietenii literare. Nu știu sigur. Dar îmi place să cred că undeva, la Iași, Eminescu și Creangă chiar au râs, au mâncat fasole făcăluită și au cântat „Frunză verde baraboi”, așa cum scrie aici.

Așa rămâne o clipă de viață, prin cuvânt și amintire.