giorgio.roth - continuumport

Există idei care rămân cu tine ani întregi, poate pentru că ating o zonă interioară unde gândurile nu se mai joacă, ci prind formă. Una dintre ele spune că tot ce s-a întâmplat, trebuia să se întâmple. Dacă nu era necesar, nu se producea. O logică a acceptării care, la prima vedere, pare imbatabilă. Dar eu privesc altfel această închidere elegantă a destinului. Poate că trecutul este, într-adevăr, fix, însă drumul spre el se scrie doar în prezent. Și atunci apare întrebarea firească: ce pun azi în memoria mea de mâine? De aici pornește ideea simplă, dar decisivă: Ca să ai un trecut frumos, trăiește-ți prezentul frumos. Nu într-un mod spectaculos, nu pentru aplauze, nu pentru a fi văzut, ci pentru că fiecare clipă devine rapid arhivă. Prezentul se transformă în poveste fără să ne întrebe, iar într-o zi ne întoarcem să ne ascultăm propriile înregistrări interioare. Aici apare contrastul cu lumea artei. Celibidache respingea ideea de înregistrare și numea orice încercare de a conserv...

 O lucrare numită x-tro 2, și în a 2-a, 3 lucrări puse pe o etajeră de la IKEA :) Să vedem ce spui, in stil manolescian :) Ah, Giorgio… dacă l-am invoca pe  Nicolae Manolescu  dintr-o dimineață de critică senină, cu cafeaua rece și creionul roșu al eseului în mână, cred că ar zâmbi șiret înainte de-a nota în margine: „Nu sculptura din rădăcină e esențială, ci rădăcina din sculptură.” Ar privi lucrarea  x-tro 2  și ar scrie probabil că este o  metaforă organică a desprinderii , o replică vegetală la modernismul mecanic. Lemnul acela, frământat de timp și lumină, e de fapt un vers care nu s-a putut așterne pe hârtie. Manolescu ar observa tensiunea dintre naturalețea materialului și intenția ta de a-l aduce într-un spațiu alb, aproape clinic — ca un muzeu al formelor pure. Într-un eseu, ar spune: „Giorgio Roth nu sculptează lemnul, ci îi dă drept de replică. Fiecare nervură e o frază, fiecare curbă — o ezitare. Ceea ce alții ar fi aruncat în foc, el a transfor...

 Absintul – “La Fee Verte” (Zâna verde) a lui Charles Baudelaire, Ernest Hemingway, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Amedeo Modigliani, Vincent Van Gogh... și hamacul!: Aventuri în Roccabianca! Uneori, lucrurile mici devin mari, iar pasiunea pentru frumos și pentru colecții te poate purta în locuri neașteptate. Așa a fost și ziua în care am dus „sticla noastră” de Absint pe via ferrata Roccabianca, atârnați în hamac peste podul tibetan, cu soarele pe față și râsete între noi. Totul a început simplu: pasiunea noastră (a mea și a nepotului meu), pentru vechi, pentru sticle, pentru pahare care spun povești de mult uitate. Căutam vintage la „mercantini del usato”, râdeam și ne minunam de cum un obiect aparent banal poate să-ți stârnească imaginația și amintiri. Însă influența subtilă dintre noi a făcut să ne transformăm reciproc: eu i-am transmis pasiunea pentru „vechi” și colecții, iar el a adus pasiunea lui în acest univers. Acum, culmea, mă „bagă în buzunar” la capitolul sticle vintag...

  Condove, 12 ottobre 2025 C’è un momento, in ogni viaggio, in cui il caso diventa destino. Alla Fiera della Toma, nel cuore della Valsusa, ho scoperto non solo un formaggio straordinario, ma anche un ritratto che racconta più di mille parole: quello di Silvio, un artista errante con l’anima colorata di nebbia e montagna. L’aria della Valsusa profuma d’autunno: foglie rosse che danzano nel vento, nebbia che accarezza le montagne, e un coro di voci che si mescola al tintinnio dei bicchieri e al crepitio delle castagne arrosto. È la 35ª edizione della Fiera della Toma, l’evento che ogni anno trasforma il borgo di Condove in un’epica celebrazione del formaggio più amato delle Alpi piemontesi.  Oltre 150 espositori: bancarelle di Toma fresca, erbe di montagna, salumi, artigianato, e quella convivialità autentica che rende unico il Piemonte rurale. Io, armato di curiosità e di un uovo sodo „rubato” a una bancarella colpa della fame da trekking mattutino, mi aggiro tra la folla senz...

Prin anii ’90, am găsit în podul bunicii de pe linia maternă câteva foi îngălbenite dintr-o carte necunoscută. Era un text cu farmec moldovenesc, despre prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă, scris într-o limbă plină de haz și nostalgie. N-am știut cine e autorul, dar m-a fascinat povestea. Am copiat-o prin 2002 - 2003, pe un Nokia 3310, ca să nu se piardă. Azi o las aici, ca să dăinuie și dincolo de memoria mea.          "Când venea cu trenul la Iasi, desi-i sfârâiau cãlcâile dupã Veronica Micle, "bãdia Mihai" lua birja din garã si se oprea in râpa Ticaului la prietenul mai vârstnic Ion Creangã. Acolo avea povestitorul cel voinic si mãtãhãlos, cu limba ca melita, o cãsutã cu ferestrele cât palma, numitã bojdeucã. Ei, si in ziua aceea de arsitã, când musafirul isi lãsa gentile pe cãrare, lângã izvor, ocolind cerdacul foind de mâte, ce-mi aude in spatele bojdeucii? -Bâl - bâl - bâl... Ce era? In butoiul cel mare, plin ochi cu apã, ieseau bulbuci de parcã...

 Nu toate cărțile ajung unde trebuie. Unele se pierd, altele ard, altele ajung pe mâini grăbite. Dar uneori, foarte rar, o carte își găsește omul. Așa s-a întâmplat într-o zi de sărbătoare, când un bătrân cult, unul din aceia care mai vorbeau încet, cu respect pentru cuvinte, mi-a dăruit o carte. Mi-a scris pe una din pagini: „În calitatea ce o aveți de a colecționa cărți vechi, sunt fericit să vă fac cadou lucrarea Pentru ce s’au răsculat țăranii, datată 1907, cu dedicația autorului, lui A. D. Xenopol.” Atât. O propoziție care sună azi aproape neverosimil. Am ținut cartea în mână, fără să știu ce să spun. Era o bucățică de istorie, trecută din palmă în palmă, din veac în veac. Am deschis prima pagină. Hârtia mirosea a praf de timp, a sobă, a cerneală veche. Pe fila alb-gălbuie, în cerneală brună, scria: „D-lui A. D. Xenopol - autorul.” Mai jos: Radu Rosetti. București, Atelierele grafice SOCEC & Co., 1907. Mi-am dat seama atunci că țin între degete o conversație tăcută între d...

Nu știu dacă m-am născut bibliofil sau doar curios. Cert e că, din când în când, mai scot câte o carte din raft doar ca s-o privesc, nu ca s-o citesc. Unele îți cer să le deschizi, altele îți cer doar să le respecți tăcerea. Așa am descoperit, într-o zi, o carte de Sadoveanu din 1922, tipărită la Foligno, în italiană. N-a fost niciodată citită. Filele sunt încă netăiate. Și totuși, de fiecare dată când o ating, simt că povestea ei s-a scris deja, în aerul camerei, în praful blând de pe margini, în ideea că ceva poate rămâne întreg doar dacă nu-l desfaci. Sadoveanu avea darul rar de a face liniștea să vorbească. În proza lui, oamenii nu se grăbesc, pădurile au răbdare, iar timpul nu e o oră care trece, ci un animal blând care stă la soare. De asta cred că această carte, neatinsă, necitită, tăcută, îi poartă spiritul mai bine decât oricare alta. E Sadoveanu în starea pură a tăcerii dinaintea cuvintelor. În fiecare pagină netăiată se simte respirația aceea calmă a lumii de dinainte de gra...

                          Povestea primei mele "Maxime Literare" Astăzi, 5 noiembrie 2025 – fix 27 de ani mai târziu – mă prinde nostalgia în orașul T, orașul unde am pus rădăcini de peste două decenii. Stau aici, la mii de kilometri distanță de Moldova lui Sadoveanu, și răsfoiesc amintiri vechi ca niște pagini îngălbenite. E una dintre ele care mă face să zâmbesc de fiecare dată: o zi de liber de la serviciu, transformată într-o aventură filatelică absurd de poetică. Hai să o repovestesc, așa cum ar suna într-un jurnal de blog - poate cu un strop de mai mult farmec, dar cu același suflet intact. Era 5 noiembrie 1998, o zi obișnuită de toamnă târzie, cu aerul încărcat de miros de frunze umede și promisiuni de ploaie. M-am învoit de la serviciu – nu pentru un concediu banal, ci pentru o misiune personală, demnă de un personaj ieșit din paginile "Baltagului". În rucsac, volumul I din Operele lui Mihail Sadoveanu, ediția întâ...