Cartea care a trecut prin mâinile istoriei...

 Nu toate cărțile ajung unde trebuie.

Unele se pierd, altele ard, altele ajung pe mâini grăbite.

Dar uneori, foarte rar, o carte își găsește omul.

Așa s-a întâmplat într-o zi de sărbătoare, când un bătrân cult, unul din aceia care mai vorbeau încet, cu respect pentru cuvinte, mi-a dăruit o carte.

Mi-a scris pe una din pagini:

„În calitatea ce o aveți de a colecționa cărți vechi, sunt fericit să vă fac cadou lucrarea Pentru ce s’au răsculat țăranii, datată 1907, cu dedicația autorului, lui A. D. Xenopol.”

Atât. O propoziție care sună azi aproape neverosimil.

Am ținut cartea în mână, fără să știu ce să spun.

Era o bucățică de istorie, trecută din palmă în palmă, din veac în veac.

Am deschis prima pagină.

Hârtia mirosea a praf de timp, a sobă, a cerneală veche.

Pe fila alb-gălbuie, în cerneală brună, scria:

„D-lui A. D. Xenopol - autorul.”

Mai jos: Radu Rosetti.

București, Atelierele grafice SOCEC & Co., 1907.

Mi-am dat seama atunci că țin între degete o conversație tăcută între doi mari oameni.

Unul, Rosetti, care a scris cu luciditatea unui martor.

Altul, Xenopol, care a citit cu gândul celui care înțelege prea bine tragedia omului și a istoriei.

Și undeva, peste un secol, un necunoscut (eu) ține acea carte și simte în cotorul ei o pulsație, un fir cald care n-a murit.

Cartea aceasta nu e neatinsă, ca aceea a lui Sadoveanu din 1922.

Ea e citită. Trăită. A trecut prin mâini, prin minți, prin istorie.

Are colțurile tocite, paginile fragile, dar e vie.

Și, ca orice ființă vie, are o poveste: a fost dăruită de autor unui prieten, citită, păstrată, uitată, regăsită, apoi dăruită mai departe unui om care iubește cărțile mai mult decât liniștea.

Uneori mă gândesc că bătrânul care mi-a dat-o a știut exact ce face.

Poate a văzut ceva în felul în care am vorbit despre cărți.

Poate a simțit că nu se cade ca o astfel de carte să moară printre nepoți grăbiți.

Așa că mi-a dăruit-o mie.

Și eu o țin aici, în bibliotecă, nu ca pe un obiect, ci ca pe o dovadă că timpul, când e scris, nu moare.

Și poate, într-o zi, altcineva va deschide blogul acesta și va citi aceste rânduri.

Poate chiar el va ține cartea în mâini și va simți ce simt și eu acum:

că între coperțile unei cărți din 1907 nu stă doar o istorie,

ci întreaga tăcere a celor care au știut să asculte cuvântul.