O Călătorie în Timp, Prin Pagini și Ștampile

                          Povestea primei mele "Maxime Literare"

Astăzi, 5 noiembrie 2025 – fix 27 de ani mai târziu – mă prinde nostalgia în orașul T, orașul unde am pus rădăcini de peste două decenii. Stau aici, la mii de kilometri distanță de Moldova lui Sadoveanu, și răsfoiesc amintiri vechi ca niște pagini îngălbenite. E una dintre ele care mă face să zâmbesc de fiecare dată: o zi de liber de la serviciu, transformată într-o aventură filatelică absurd de poetică. Hai să o repovestesc, așa cum ar suna într-un jurnal de blog - poate cu un strop de mai mult farmec, dar cu același suflet intact.

Era 5 noiembrie 1998, o zi obișnuită de toamnă târzie, cu aerul încărcat de miros de frunze umede și promisiuni de ploaie. M-am învoit de la serviciu – nu pentru un concediu banal, ci pentru o misiune personală, demnă de un personaj ieșit din paginile "Baltagului". În rucsac, volumul I din Operele lui Mihail Sadoveanu, ediția întâi, o comoară tipărită în anii de aur ai literaturii românești. Pe primele pagini, un portret gravat cu grijă îl înfățișa pe Sadoveanu tânăr: un băiat cu ochi visători, părul răvășit de vânturile Moldovei, gata să vâneze povești prin păduri și sate uitate. Dar eu aveam un plan mai îndrăzneț. Lipisem cu grijă un timbru poștal - unul dintre acele timbre emise în 1980, cu Sadoveanu la maturitate, cu privirea înțeleaptă de povestitor bătrân, fix peste acel portret juvenil. Un dialog mut între două ipostaze ale geniului: tânărul care visa la infinitele posibilități și maturul care le-a îmblânzit în cărți. Am închis volumul, l-am băgat în geantă și am alergat spre gară. Trenul spre Pașcani – acel orășel moldovenesc, cu case joase și străzi ce par scoase din "Hanul Ancuței" – mi s-a părut cel mai potrivit decor pentru ce urma. Ajuns acolo, cu inima bătând ca un clopot de duminică, am intrat în primul oficiu poștal întâlnit. "Vă rog, aș vrea să pun o ștampilă pe acest timbru lipit... în carte", am bâlbăit, scoțând volumul ca pe o relicvă sfântă. Funcționara, cu sprâncene ridicate și un zâmbet nedumerit, a ștampilat fără să întrebe prea mult: data aia clară, 5.XI.98, de la Pașcani, sigilând gestul meu ciudat. Așa s-a născut, probabil, prima "pseudo-ilustrație maximă" din istorie – o maximă filatelică neconvențională, lipită nu pe o carte poștală banală, ci pe o pagină vie dintr-o operă clasică. De aceea o numesc "probabil prima de acest gen": pentru că nu era hârtie goală, ci foiță de carte, impregnată cu cerneala anilor și cu spiritul lui Sadoveanu.De-atunci, cartea aia a călătorit cu mine prin viață – de la birouri prăfuite la apartamente străine, de la Pașcani la T. E mai mult decât un obiect: e un talisman al impulsurilor creative, al acelor momente când literatura și poșta se ciocnesc pentru a naște ceva unic. Dacă ești colecționar de maxime, filatelist pasionat sau pur și simplu un cititor rătăcit pe blogul meu, spune-mi: ai avut vreodată o aventură similară? Sau poate, cine știe, asta te inspiră să-ți lipiți un timbru pe o pagină preferată mâine. Sadoveanu ar aproba, cu siguranță – el, care știa că poveștile adevărate se scriu cu cerneală, hârtie... și un strop de nebunie.

------------------------------------------------------------------------------------------------