giorgio.roth

Există idei care rămân cu tine ani întregi, poate pentru că ating o zonă interioară unde gândurile nu se mai joacă, ci prind formă. Una dintre ele spune că tot ce s-a întâmplat, trebuia să se întâmple. Dacă nu era necesar, nu se producea. O logică a acceptării care, la prima vedere, pare imbatabilă. Dar eu privesc altfel această închidere elegantă a destinului. Poate că trecutul este, într-adevăr, fix, însă drumul spre el se scrie doar în prezent. Și atunci apare întrebarea firească: ce pun azi în memoria mea de mâine? De aici pornește ideea simplă, dar decisivă: Ca să ai un trecut frumos, trăiește-ți prezentul frumos. Nu într-un mod spectaculos, nu pentru aplauze, nu pentru a fi văzut, ci pentru că fiecare clipă devine rapid arhivă. Prezentul se transformă în poveste fără să ne întrebe, iar într-o zi ne întoarcem să ne ascultăm propriile înregistrări interioare. Aici apare contrastul cu lumea artei. Celibidache respingea ideea de înregistrare și numea orice încercare de a conserv...

  O lucrare numit ă x-tro 2, și în a 2-a, 3 lucr ări puse pe o etajeră de la IKEA :) Să vedem ce spui, in stil manolescian :) Ah, Giorgio… dacă l-am invoca pe **Nicolae Manolescu** dintr-o dimineață de critică senină, cu cafeaua rece și creionul roșu al eseului în mân ă, cred că ar z âmbi șiret înainte de-a nota în margine: > „Nu sculptura din r ădăcină e esențială, ci rădăcina din sculptură.” Ar privi lucrarea *x-tro 2* și ar scrie probabil că este o **metaforă organică a desprinderii**, o replică vegetală la modernismul mecanic. Lemnul acela, frăm ântat de timp și lumină, e de fapt un vers care nu s-a putut așterne pe h ârtie. Manolescu ar observa tensiunea dintre naturale țea materialului și intenția ta de a-l aduce într-un spa țiu alb, aproape clinic — ca un muzeu al formelor pure. Într-un eseu, ar spune: > „Giorgio Roth nu sculpteaz ă lemnul, ci îi d ă drept de replică. Fiecare nervură e o frază, fiecare curbă — o ezitare. Ceea ce al ții ar fi aruncat în foc, el a transf...