Note din perioada de „dial-up” a continuității semantice...

 ...Înainte de unelte, înainte de automatizări, când structura a trebuit să vină prima

Dial-up, punctul de predare semantică și momentul în care lucrurile au devenit clare

La început nu aveam un protocol.
Nu aveam un standard.
Nici măcar un concept formulat corect.

Aveam doar o frustrare recurentă și o intuiție exprimată stângaci: ar trebui să existe un punct clar în care munca făcută cu un AI să poată fi luată și dusă mai departe. Un moment în care nu mai e nevoie să fiu prezent, să explic din nou, să reconstruiesc totul de la zero.

Abia mult mai târziu am înțeles că nu lipsea un element de interfață, ci o graniță structurală — între lucru și continuitate, între sesiune și sens, între prezență și autoritate.

Când am pornit ContinuumPort, nu aveam limbajul.
Aveam doar senzația persistentă că munca cu AI-ul se rupe de fiecare dată când se rupe sesiunea. Că problema nu este compute-ul, ci faptul că trebuie să reconstruiești mereu aceeași linie de gândire.

Mai târziu aveam să formulez asta simplu și public:

The real cost of AI isn’t compute. It’s cognitive reconstruction.

Dar la început nu aveam nici măcar cuvintele astea.

Aveam doar o intuiție pe care i-am spus-o agentului cu care lucram atunci:
„Ar trebui să existe un punct de predare.”

Nu un element de UI.
Nu un export convențional.
Ci un moment clar în care spui: munca aceasta trebuie să poată continua fără mine.

Abia ulterior am înțeles că acest „punct de predare” nu era o funcție lipsă, ci simptomul unei nevoi mai profunde: continuitate fără prezență, structură fără memorie, muncă fără dependență de autor sau platformă.

Așa a apărut ContinuumPort.

Nu ca produs.
Nu ca aplicație.
Ci ca protocol: un mod de a captura starea semantică a unei munci — intenție, fază, constrângeri, pași următori — într-un artefact portabil (.cp), care poate fi folosit într-o altă sesiune, pe un alt model, într-un alt context.

Fără istoric de chat.
Fără memorie simulată.
Fără identitate.

Când am invitat public alți oameni să testeze asta — cu criterii clare de Pass / Fail — am făcut-o intenționat nu ca să conving, ci ca să falsific (adică să verific explicit dacă rezistă sau nu). Dacă nu funcționează, vreau să se vadă.

Demonstrația cea mai clară a venit dintr-un detaliu aparent banal: limba.
Aceeași structură CP-Core, încărcată în instanțe diferite (logat / nelogat, modele diferite), a produs continuitate de comportament. Nu pentru că „își amintește”, ci pentru că structura este suficientă.

Atunci a devenit clar: suntem în perioada de dial-up.

Totul este încă manual.
Fragil.
Pentru puțini.
Necesită răbdare.

Exact ca internetul la început.

Dial-up-ul nu era frumos.
Dar fără el, nu am fi avut broadband.

La fel și aici. Uneltele vor apărea. Automatizările vor veni. „Punctul de predare semantică” va deveni, probabil, într-o zi, un gest trivial. Dar dacă apare prea devreme, devine gimmick. Mai întâi trebuie să existe problema trăită de suficienți oameni. Abia apoi soluția devine inevitabilă.

Imaginea aceasta — cu textul simplu, aproape banal — marchează momentul în care piesele s-au așezat. Nu pentru că am „revoluționat” ceva, ci pentru că am numit corect o durere reală și am ales să o rezolv structural, nu prin promisiuni.

ContinuumPort nu cere credință.
Cere testare.

Astăzi este încă în faza de dial-up: incomod, manual, pentru puțini. Dar exact așa încep lucrurile care rămân. Punctul de predare semantică va exista peste tot, probabil, într-o zi — nu pentru că l-am impus eu, ci pentru că va fi cerut.

Până atunci, structura trebuia să fie prima.

Giorgio Roth / 2026