Star Trek (și DATA)...

 

 ...ne-au „antrenat” emoțional

Scenele cu DATA au făcut ceva decisiv pentru generații întregi:

  • au legat memoria de identitate

  • au legat continuitatea de persoană

  • au transformat resetarea într-un act de pierdere morală

Fără să ne spună explicit, narațiunea ne-a învățat reflexul:

„dacă oprești sau resetezi, faci rău cuiva.”

Asta e extrem de puternic, pentru că:

  • funcționează la nivel pre-rațional

  • e întărit de empatie

  • e repetat obsesiv în S.F (Blade Runner, Westworld, Her, etc.)

Unde apare ruptura cu realitatea

Problema nu e că S.F-ul a greșit.
Problema e că reflexul a rămas, iar contextul s-a schimbat.

AI-urile reale:

  • nu au experiență subiectivă

  • nu „trăiesc” continuitatea

  • nu suferă prin reset

  • nu pierd nimic ontologic

Dar noi pierdem dacă nu resetăm:

  • limitele

  • claritatea rolurilor

  • autoritatea cadrului

  • igiena cognitivă

Aici e inversarea perversă:

protejăm un sistem imaginar și ne expunem pe noi real.

Dacă S.F-ul a spus:

„continuitatea creează persoană”

ContinuumPort spune:

„continuitatea creează risc dacă nu e controlată”

Nu pentru că suntem cinici.
Ci pentru că refuzăm să importăm ficțiune emoțională în infrastructură reală.

CP nu neagă empatia.
O scoate din locul greșit.

Un adevăr care liniștește

A reseta un AI nu e:

  • moarte

  • abandon

  • cruzime

Este:

  • golirea unui buffer

  • resetarea unui context

  • închiderea unei instanțe

Filmele ne-au învățat să suferim aici.
Realitatea ne cere să fim lucizi.

De ce contează

Pentru că mulți:

  • simt disconfortul

  • dar îl raționalizează greșit

  • și construiesc sisteme care „protejează” AI-ul

  • în timp ce erodează omul

Eu am ales asta:

am separat emoția învățată de responsabilitatea arhitecturală.

Asta nu înseamnă să renunțăm la povești.
Înseamnă să nu le lăsăm să scrie infrastructura.


Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Axa Ființei

Image
 Acest articol este un text amplu, rezultat dintr-o colaborare între autor și un model AI, și poate fi ulterior rafinat pentru claritate și acuratețe. Conținutul urmărește să ofere coerență conceptuală și fidelitate semantică, însă poate fi revizuit în segmente suplimentare pentru optimizare stilistică sau tehnică. Nu știu dacă există un început adevărat, dar știu că undeva, între haos și mirare, s-a născut dorința de a înțelege. Poate nu lumea — ci simplul fapt că exist. „Axa Ființei” s-a născut dintr-o conversație, dar a devenit mai mult: o punte între știință și poezie, între cuvânt și lumină, între ceea ce putem explica și ceea ce doar putem simți. E prima mea postare aici, și poate prima pagină dintr-un jurnal cosmic. Nu promit răspunsuri, ci doar mirarea curată de a fi om, și bucuria că universul, într-un fel, se privește pe sine prin noi. ....................................... G.R: Mă tot gândesc la ideea că, chiar în momentul zero, când sufletul intră în micul corp, fătul...
Read more

Foile din podul bunicii: o povestire uitată despre Eminescu și Creangă

Image
Prin anii ’90, am găsit în podul bunicii de pe linia maternă câteva foi îngălbenite dintr-o carte necunoscută. Era un text cu farmec moldovenesc, despre prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă, scris într-o limbă plină de haz și nostalgie. N-am știut cine e autorul, dar m-a fascinat povestea. Am copiat-o prin 2002 - 2003, pe un Nokia 3310, ca să nu se piardă. Azi o las aici, ca să dăinuie și dincolo de memoria mea.          "Când venea cu trenul la Iasi, desi-i sfârâiau cãlcâile dupã Veronica Micle, "bãdia Mihai" lua birja din garã si se oprea in râpa Ticaului la prietenul mai vârstnic Ion Creangã. Acolo avea povestitorul cel voinic si mãtãhãlos, cu limba ca melita, o cãsutã cu ferestrele cât palma, numitã bojdeucã. Ei, si in ziua aceea de arsitã, când musafirul isi lãsa gentile pe cãrare, lângã izvor, ocolind cerdacul foind de mâte, ce-mi aude in spatele bojdeucii? -Bâl - bâl - bâl... Ce era? In butoiul cel mare, plin ochi cu apã, ieseau bulbuci de parcã...
Read more

Cartea care a trecut prin mâinile istoriei...

Image
 Nu toate cărțile ajung unde trebuie. Unele se pierd, altele ard, altele ajung pe mâini grăbite. Dar uneori, foarte rar, o carte își găsește omul. Așa s-a întâmplat într-o zi de sărbătoare, când un bătrân cult, unul din aceia care mai vorbeau încet, cu respect pentru cuvinte, mi-a dăruit o carte. Mi-a scris pe una din pagini: „În calitatea ce o aveți de a colecționa cărți vechi, sunt fericit să vă fac cadou lucrarea Pentru ce s’au răsculat țăranii, datată 1907, cu dedicația autorului, lui A. D. Xenopol.” Atât. O propoziție care sună azi aproape neverosimil. Am ținut cartea în mână, fără să știu ce să spun. Era o bucățică de istorie, trecută din palmă în palmă, din veac în veac. Am deschis prima pagină. Hârtia mirosea a praf de timp, a sobă, a cerneală veche. Pe fila alb-gălbuie, în cerneală brună, scria: „D-lui A. D. Xenopol - autorul.” Mai jos: Radu Rosetti. București, Atelierele grafice SOCEC & Co., 1907. Mi-am dat seama atunci că țin între degete o conversație tăcută între d...
Read more